marea neagra

Marea Neagră este o mare din bazinul atlantic, situată între Europa şi Asia, care se învecinează cu Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia şi Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci se ajunge în Marea Azov, prin Bosfor în Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele în Marea Egee şi deci în Mediterană. Ea este un rest al Mării Sarmatice şi prezintă o serie de aspecte unice în lume.
Marea se întinde pe o suprafaţă de 413.000 km². Cel mai adânc punct se află la 2206 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în general de mică amploare (cca. 12 cm). Salinitatea apei este în larg de 17-18 la mie, faţă de 24-34 la mie în alte mări şi oceane. În zona litoralului românesc salinitatea scade şi mai mult, în mod obişnuit fiind între 7 şi 12 la mie.
În Antichitate, grecii au numit-o mai întâi Skythikos Pontos (« Marea Scitică »). Sciţii, popor de limbă iraniană, o numeau Axaina, adică « indigo ». Grecii înţeleseseră iniţial acest cuvânt ca axeinos (adică « neprimitoare ») dar mai târziu, când o cunoscură mai bine, o numiră Pontos (adică « întinderea de ape ») Euxeinos (adică « primitoare »).
Romanii au numit-o Pontus Euxinus iar mai tardiv Mare Caecili (adică « închisă »). În Evul Mediu, apare pe hărţile genoveze şi veneţiene precum şi în cronicile lui Wavrin şi lui Villehardouin sub denumirea de Mare maggiore care corespund cu denumirea de Marea cea Mare din documentele lui Mircea cel Bătrân.
Calificativul Neagră, apare în secolul XV e.n., şi există trei ipoteze explicative :
Cea mai populară, dar neconfirmată de nici-o sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ;
Teoria cea mai des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului scitic axaïna ;
O altă ipoteză, mai contestată, este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiuci (Selçuk Türklar) instalaţi în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar) de jur împrejurul mării, şi însfârşit tradusă în ruseşte, româneşte, bulgăreşte pe măsură ce aceste popoare accedară din nou la ţărmurile Mării cea Mare. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradiţională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, rareori foloseşte Kara (adică « întunecat ») pentru Miazănoapte şi Ak (adică « luminos ») pentru Miazăzi, cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia) : de obicei, se folosesc alte culori[1].
Sunt mai multe fluvii şi râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele sunt Dunărea, Nistru, Nipru, Bugul de Sud şi Cubanul. În Asia Mică principalele ape care se varsă în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac şi Ieşil-Irmac. Alte ape care se varsă în Marea Neagră sunt Cioruhul în Armenia turcească, Rionul în Gruzia, Provadia şi Camcia în Bulgaria etc. Un aport mare de apă este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov.
Dispunerea circulară a surselor de apă şi existenţa unei singure legături externe - prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenţilor marini verticali şi existenţa doar a curenţilor orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic.
Face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere al salinităţii, Marea Neagră se împarte în:
zona de suprafaţă;
zona de adâncime;
Sub aspect biocenotic găsim trei zone:
zona litorală;
zona pelagică;
zona abisală;
Temperatura apei variază la suprafaţă: vara până la 29 de grade celsius care ajung iarna pana la 0 grade celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150-200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2,H2S]Curenţii au intensitate redusă pe verticală şi mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variaţii ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5-10 m. Biocenoza: alge inferioare, alge verzi, brune roşii. Animalele sunt reprezentate prin viermi, moluşte, peşti iar în atmosfera apropiată păsări şi pescăruşi.
Biotopul pontic poate fi împărţit în 4 etaje principale.
Etajul supralitoral este format din zonele de ţărm acoperite ori stropite de valuri în mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere, formând depozite cu mirosde metan şi sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistenţă la variaţii de mediu şi hidrofile. Cu o frecvenţă mai redusă se întâlnesc şi angiosperme, mai ales în partea dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe şi - mai puţin - anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte şi viermi. Mare parte din aceste vietăţi se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietăţile pasagere, în special păsările de mare.
Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 şi -0,5 m altitudine). În linii mari, etajul pseudolitoral corespunde cu etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971), cu etajul mezolitoral al lui Peres şi Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic (1957). După substratul solului se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase. Pseudolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâşie lată de 2-10 m în funcţie de înclinaţia platformei stâncoase. Zonele pseudolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare şi care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge şi scoici. Li se adaugă vieţuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiţii şi în acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul prezentat mai sus. Cele mai cunoscute vieţuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii şi stridii. Etajul pseudolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru pseudolitoralul nisipos de granulaţie medie şi grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea şi polichetului Ophelia bicornis, cărora li se mai asociază izopodul Eurydice dollfusi şi polichetele Nerine cirratulus, Pisione remota şi Saccocirrus papillocercus (Mokievski 1949, Băcescu. et al 1967). Pseudolitoralul nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populaţiilor amfipodului Pontogammarus maeoticus, misidul Gastrosaccus sanctus şi turbelariatul Otoplana subterranea (Surugiu 1999).
Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 18) metri. Este zona cea mai favorabilă vieţii, în care se află majoritatea speciilor de plante şi cea mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porţiunea de fund marin permanent imersată, situată între limita inundării permanente şi adâncimea care permite existenţa organismelor fotosintetizante.
Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60 m) până la marginea platformei continentale.
În Marea Neagră nu există etajele batial, abisal şi hadal.
Marea Neagră este săracă în insule, având un ţărm puţin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Şerpilor şi cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărţită" cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puţin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun şa), fie colmatate la ieşire de curenţii orizontali şi transformaţi în limane (Limanul Nistrului de exemplu).
Etajul mediolitoral al Mării Negre, cuprinzând zona de spargere a valurilor (0-0,5 m adâncime), adăposteşte în porţiunile pietroase organisme - animale şi vegetale - care se fixează puternic şi pot suporta unele perioade de uscare.
Câteva oraşe importante se află la Marea Neagră, cum ar fi Burgas, Varna, Constanţa, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi şi Trabzon. Un oraş care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric şi economic de această mare este oraşul Istanbul (mai demult Constantinopol şi capitala Bizanţ-ului).
În vremea romană marea se numea Pontus Euxinus.
Marea Neagră face legătura între Europa şi Asia. Graniţa stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz şi strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părţi inegale, cea mai mare parte fiind europeană.
Ca urmare a poziţiei sale Marea Neagră este singura, principala sau una din mările a numeroase popoare care locuiesc din timpuri mai vechi sau mai noi ţărmurile sale. Cele mai vechi popoare pontice sunt Românii, Armenii, Gruzinii şi Abhazii. Alte popoare pontice sunt Grecii, slavii cunoscuţi sub numele de Bulgari, Turcii şi alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii), Tătarii sau Mongolii (veniţi în regiune în sec. XIII), Rutenii, Ucraineenii, Azerii, Ruşii şi alţii. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiţii, legende şi alte forme de folclor legate de Marea Neagră.
Conţinutul de sare
Apa are o salinitate relativ mică în straturile superioare ale apei circa 17 la mie. În straturile mai adânci ale mării, mai jos de 150 de metri conţinutul de sare este mult mai ridicat. Anual se scurg din Marea Neagră circa 300 Km³ de apă cu o concentraţie a sării de 38-39‰ în Marea Mediterană. În Marea Neagră se revarsă anual circa 600 Km³ de apă dulce.
În 1997, hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, americani, descoperă lucrările hidrologilor şi sedimentologilor români, bulgari şi ruşi, publicate în analele institutelor de cercetări marine de la Constanţa, Varna şi Sevastopol, şi relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon 14 a cochiliilor subfosile de moluşte de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă : cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari şi ruşi conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puţin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinităţii), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile ruseşti. Dar Ryan şi Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăşi moştenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameş.
Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber şi adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul apelor oceanice şi ale Mediteranei au depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brutal aşezările.
Ryan şi Pitman afirmă că aceste populaţii s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului. Ei popularizează în S.U.A. această teorie, prin articole, cărţi şi filme documentare care au întâlnit un succes cu atât mai mare, cu cât cultura populară americană este în mod tradiţional consumatoare de teorii care îmbină, într-un fel sau într-altul, Biblia cu ştiinţa.
Majoritatea cercetătorilor specialişti ai Mării Negre, însă, nu au admis ipoeza Ryan-Pitman, fiindcă aceasta lasă prea multe date ne-explicate şi contrazice cunoştinţele hidrologice relative la Euxinism[4]. În prezent există trei reconstituiri diferite ale istoriei Mării Negre:
ipoteza catastrofistă Ryan-Pitman, care a fost abandonată de aproape toţi oamenii de ştiinţă (rămânând însă foarte populară în public),
ipoteza gradualistă, care presupune o schimbare lentă şi imperceptibilă contemporanilor, a caracteristicilor hidrologice ale Mării Negre (mai are încă partizani),
ipoteza conform căreia nivelul şi salinitatea au oscilat de mai multe ori în decursul perioadelor glaciare, inter-glaciare şi în ultima perioadă post-glaciară, care are acum sprijinul majorităţii specialiştilor, fiindcă explică cel mai satisfăcător fenomenele observate.[5]
[modifică]Oraşe

Istanbul (4.800.000) – Turcia
Odessa (1.200.000) – Ucraina
Constanţa (400.000) – România
Kherson (358.000) – Ucraina
Varna (350.000) – Bulgaria
Sevastopol (330.000) – Ucraina
Burgas (300.000) – Bulgaria
Novorossiysk (281.400)– Rusia
Suhumi (280.000) – Georgia
Ialta (210.000) – Ucraina
Batumi (200.000) – Georgia
Ordu (190.143) – Turcia
Samsun (180.000) – Turcia
Kerch (158.165) – Ucraina
Trabzon (150.000) – Turcia
Zonguldak (104.276) – Turcia
Soci (100.000) – Rusia
Poti (70.000) – Georgia
Mangalia (50.000) – România
Năvodari (34.669)– România
[modifică]Referinţe

^ Dictionnaire des noms de lieux - Louis Deroy, Marianne Mulon : Dictionnaires Le Robert, 1994, ISBN 2-85036-195-X, Mer Noire.
^ Oguz et al., 2000; Ozsoy und Unluata, 1997
^ Was die Welt bewegt: Wie hoch ist der Salzgehalt im Mittelmeer?
^ V.M. Sorokin şi P.N. Kuprin : « On the character of Black Sea level rise during the Holocene » engleză On the character of Black Sea level rise during the Holocene, engleză Moscow University Geology Bulletin, 52,5, octombrie 2007, p. 334-341.
Vezi şi: Eroare: Trebuie să se dea cel puţin un nume de articol
sau P.A. Kaplin şi A.O. Selivanov, « engleză Lateglacial and Holocene sea level changes in semi-enclosed seas of North Eurasia: examples from the contrasting Black and White Seas », engleză Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology Volum 209, Issues 1-4, 6 iulie 2004, pp. 19-36 Format:Vezi pe. Mai este şi ici sau E. Larcenkov, S. Kadurin, «engleză Geological evidence for non-catastrophic sea level rise in the nortwestern Black Sea over the past 25 ky» comunicare rezumată în : engleză International Geological Congress Oslo 2008 Format:Vezi pe
^ en Valentina Yanko-Hombach, Allan S. Gilbert, Nicolae Panin şi Pavel M. Doluhanov : The Black Sea Flood Question: Changes in Coastline, Climate, and Human Settlement, Springer, Olanda, 2007
[modifică]Bibliografie

Neal Ascherson: Schwarzes Meer. Berlin Verlag, Berlin 1996. ISBN 3-8270-0201-X.
Charles King: The Black Sea, a history. Oxford University Press, New York 2004, ISBN 0-19-924161-9
Walter H. Edetsberger: Ein Goldfisch im Schwarzen Meer – Eine Bootsreise von Sulina in die Ägäis, BOD. ISBN 3-8334-2745-0.
Christian Reder, Erich Klein (Hg.): Graue Donau, Schwarzes Meer. Wien Sulina Odessa Jalta Istanbul (Recherchen, Gespräche, Essays), Edition Transfer, Springer Wien–New York 2008, ISBN 978-3-211-75482-5
Rüdiger Schmitt: Considerations on the Name of the Black Sea, in: Hellas und der griechische Osten. Festschrift Peter Robert Franke. Saarbrücken 1996, 219–224